Bucharest’s museums

I first came across the Ligia and Pompiliu Macovei Art Collection while visiting the Frederic and Cecilia-Cuțescu Storck Art Museum, about four years ago.
Bucharest’s museums are like battered old treasure chests. I mean the buildings, not the collections—well, not all of them, anyway. They may look a little worn around the edges, but they’re crammed with remarkable treasures. One thing they all seem to have in common is the people who work there. Museum curators, without exception, are exactly the sort of people who deserve really good chocolate.
Last winter I was determined to make my way to No. 36, 11 Iunie Street (the museum adress). It was one of those dry, bitterly cold days with a wind so sharp it went straight through you. You’d forgotten all about that kind of weather, hadn’t you? Dust and scraps of paper chased each other down the street, while confused pigeons struggled to keep their balance. I still remember the distant clang of the tram and the little spirals of leaves gathering at every street corner.
That day I climbed the hill to the Patriarchate before making my way back down. From the corner it’s only a leisurely five-minute walk to the museum.
It was closed.
I walked all the way back to Piața Unirii, oddly content despite the merciless wind.
Last week I accidentally wandered onto the street that ends at the Roshen chocolate shop. It occurred to me that walking along 11 Iunie Street in the month of June had to be a good omen. Surely this time the museum would be open.
It was.
The sun had finally found its strength. The scent of blooming linden trees drifted through the streets in gentle waves, settling over everyone who passed beneath them. The tram screeched and rattled over the rails, somehow cutting through the sleepy stillness of the neighbourhood.
The house that now holds the Ligia and Pompiliu Macovei Art Collection was built at the beginning of the twentieth century for a hatmaker. His workshop occupied the ground floor, while he lived upstairs—whether you’d call it the first floor, the attic or something in between, I’m not entirely sure.
In the 1950s the building became a carpenter’s workshop. The room that would later serve as Ligia Macovei’s painting studio had once been a classroom, its desks nailed firmly to the floor.
Mind your step.
A watchdog dutifully patrols the courtyard, announcing every visitor with a deep bark. Judging by the sound of it, he’s a fairly substantial fellow, although I never actually saw him.
I’ve included a few photographs below.
The highlights, for me, were the illustrations for Eminescu’s Sleepy Little Birds and The Lake. I recognised them immediately from the books I loved as a child, and I have to admit, it caught me completely off guard. I also fell for two beautiful nude studies, every one of Ligia Macovei’s posters, and the library, which feels wonderfully lived in—as though its owners had only just stepped out for a moment.
The museum is due to close for renovation before long, so if you’re thinking of visiting, I’d make a point of going sooner rather than later.

About love & work

Were we to give a guided tour through our garden, I’d start with the trees. The cherry tree is rather an old and tolerant spirit, I would say. He does precisely what everyone expects, that being fill himself with flowers, pose for photos, ripes his cherries one by one, top-to-bottom, makes friends with the caterpillars, shadows the house like no other. The apricot trees are, however, mercurial and hard to please: the dean is unpredicatable and sensitive. In the spring, he rushes, full of hope, blossoms, and right after something gets to him (still finding out what), he gets downhearted, and he scatters all his flowers with the first gust of wind. This year, however, he kept about ten apricots, big and beautiful, which we ate unripe for we couldn’t trust the process. Our second apricot tree, an altruistic soul since he threads its branches with the two lazy neighbouring quince trees, has a lot of freckeled and tasty fruits, which my mum put in jars and bottles with tightly screwn caps, sterilized in bain-marie. The young sour cherry tree is a underground genie who rises his branches all around the yard to see where he is allowed to stay. We let him live near the clothesline and he was so grateful that he filled himself with small fruits, black, and sweet and sour. A few meters away, his senior brother fight with the grapevine, clasping at anything just to get as high as he can, like a white-collar whose wife always nags about him being too flat.

During the summer days, when the sky is albescent and scorching, on the aluminum articulated ladder, 5.20 meters high, with a 360 view over the neighbourhood, everything seems possible, even a short flight.

Chris Babu ‘The Insurrection’- my review

 

The Insurrection, the third book of The Initiation series, continues the saga of Drayden and his friends, a fight against the New America government, The Bureau. After Aeru, a deadly bacterium, became pandemic, a totalitarian regim erected twenty-five-foot-high, concrete walls and divided old Manhattan into four residential zones, from A to D; the D, also known as Dorms. In exchange for protection against Aeru, The Bureau asked from his citizens total obedience, if not, they will be expelled outside the walls, exposed to the killer bacterium. 

Angry because his mother was deported without any reason, not being allowed outside his zone, and asking himself questions, the sixteen years old Drayden will try The Initiation, a life and dead test, which, if passed, will give him and his family access to a better life. An ad-hoc team of teenagers was formed, and The Initiation pushed Drayden in the leader position, due to his inteligence. I leave to your judgement if the kids were winners or liberatores, after reading the first book. Soon after The Initiation, in the high speed process from childhood/adolescence to maturity, Drayden and his team were sent by The Bureau in The Expedition (second book) in attempt to save New America from an iminent disaster and provide deep-cycle baterries from a far away land, called Boston. I wonder if this is not a contemporary comparison between Manhattan – the place of money and perdition, and Boston – the city of cultural elites? I’ll leave you to judge this by reading the second in the series, The Expedition. 

After the first two volumes, you’ll know why the third was a must (to be written, read and shared). Drayden, Charlie, Sidney and Catrice take the way back home from Boston. Understanting the magnitude of their enemy, they are concerned about the safety of their families left in New America. Also, Drayden hopes to find his mother outside the walls. They are ready now to start the change and turn New America upsidedown by revolution. But they are four teenagers and an old man, Professor Worth, against an autocratic regime, which has a well-trained army. Luck was merely a matter of perspective. Will they succeed? 

After reading The Insurrection I moved Chris Babu from YA shelf to the classics’. As he states in an interview, he wrote the series for his daughter Lily, to involve her in the beauty of mathematics and encourage her to read, and he did a great job. ”The sleep of reason produces monsters” (Goya) can’t be better described: Chris Babu sounds an alarm signal of how society can evolve if we do not pay attention. It is amazing how accurately Chris Babu describes a totalitarian regim (although he has not experienced one) as a result of the lack of democracy in a crisis situation. The author creats powerful images: a strong american symbol of freedom, The regal Statue of Liberty, was raising her torch like a cry for help; the broken spire of the World Trade Center; docking too damaged to be used; rusted shells of cars and buses; a laminted menu in a ex icecream shop, dangling from the ceiling – american way of life long time gone. This book doesn’t leave the reader in peace!

I would like to underline how the author plays his characters. From inocent teenagers to urban guerilla/partisans, Chris Babu describe and give life to all type of adolescents: bullies, shy, brave, intelligent, diabolic, bold; then he uses their full potential in a dinamic action which will involve the reader completely. The author brings into attention, in a fresh manner, old principls of life: the truth always wins, the societies are changed by youngs, the winner is not necessarely happier, but wiser. 

A 5 stars series I loved to read!

The book will be published next year, the 18th of February; it is available for preorder here.

You can find The Insurrection on Netgallery or, if you are a bookblogger who already read the 1st two in The Initiation series and would like an ARC, ask Chris Babu, he will kindly send you one! The author can be found at chrisbabu.com.

Cazino

Iason, lâna de aur, corabia Argo. Dar cu mult înainte….

Phrixos și sora sa Helle, copiii basileului beoțian Athamas, sunt salvați de la moartea pe care le-o sortise mama lor vitregă, Ino, de un berbec zburător cu lâna de aur, trimis de mama lor bună, norul Nephele. Berbecul îi poartă către îndepărtatul ținut Colhida, la poalele Caucazului. În zbor, Helle amețește și cade în locul numit de atunci Hellespont (Marea lui Helle, strâmtoarea Dardanele de astăzi). Ajuns în Colhida, Phrixos sacrifică berbecul și dăruiește lâna regelui colh. Blana va fi păzită de aici înainte de un balaur insomniac, veșnic în alertă.

Iason este fiul lui Aison din Iolkos. Acum Iolkos este un orășel în Thessalia, în estul Greciei centrale, pe coasta Mării Egee, la nord de Golful Pagasitic, o destinație super de vacanță, însă în vremea aceea prioritățile erau diferite. Iason a fost trimis de taică-său să fie crescut și instruit de centaurul Hiron (sau Chiron). Pentru că Iason ar fi fost nimic fără învățăturile centaurului Hiron, se cuvine să amintim că acesta era cel mai înțelept dintre centauri și locuia într-o grotă, pe muntele Pelion. Era considerat prieten și binefăcător al oamenilor, iar după moarte a devenit constelația Săgetătorul. Hiron i-a instruit și pe: Ahile, fiul lui Peleus; Asklepios, viitor zeu al medicinei; Tezeu; unele legende îl indică și pe Apolo printre discipolii săi. Iason a învățat  de la Hiron arta războiului, legile morale ale existenței, medicină, farmacopee, muzică. Revenit în ținutul natal, Iason găsește tronul uzurpat de unchiul său, Pelias. Diodor din Sicilia spune că Iason și-ar fi organizat expediția argonautică din dorința de glorie, și ar fi fost încurajat de unchiul său (căruia îi ceruse să renunțe la tron) în speranța că nu se va mai întoarce niciodată. Cert este că Iason pornește să caute lâna de aur, împreună cu cincizeci de tovarăși (după Diodor erau 54), pe corabia Argo. Corabia Argo (după Odiseia era o corabie vorbitoare) construită de Argos, fiul lui Phrixos, în orașul Pagasai, numită astfel  după numele constructorului ei, era o corabie fermecată. Împreună cu Iason în expediție pleacă și Hercule, Castor și Pollux – cei doi dioscuri, Orfeu poetul, Tezeu, iar dintre cei mai puțin cunoscuți l-aș aminti pe Aithalides, crainicul expediției, fiu al lui Hermes, nemuritor și cu memoria nesupusă eroziunii uitării, reîncarnat mai târziu în Pitagora (pe lângă mulți alții).

Ajunși în Colhida, după ce au navigat pe Dunăre, Pad, coastele italice, siciliene, africane și de-a lungul Pontului Euxin, argonauții sunt ajutați de vrăjitoarea Medeea, fiica regelui Eetes, să ia lâna de aur. Medeea, îndrăgostită de Iason, îi însoțește în fuga lor spre Elada, abandonându-și tatăl și luându-și ostatic fratele, pe Apsirtos.

Legenda aceasta îmi place cam până la jumătate. Adică febra pregătirilor de plecare, construcția corăbiei, ideea de călătorie. Aleg să mă distanțez de persoanele care dau buzna să ia ceva ce nu le aparține. Am povestit-o pentru că ne privește direct. Disperată că Eetes îi va ajunge din urmă și pentru a-i încetini urmărirea, Medeea își omoară fratele, îl taie bucățele pe care apoi le aruncă în mare, în dreptul viitoarei colonii Tomis, actuală Constanța, în locul unde astăzi se află Cazinoul, precis.

Ne mutăm mai aproape, la începutul secolului 20. Constanța, ca să nu-și piardă vilegiaturiștii, avea nevoie de un Cazinou precum cele din Oostende, Monte Carlo sau Brighton. În februarie 1903, Consiliul Comunal prezidat de primarul Cristea Georgescu aprobă construirea Cazinului Comunal și semnează un contract cu arhitectul Daniel Renard pentru întocmirea schițelor, anteproiectelor, deviselor estimative, planurilor de execuție, detaliilor, deviselor și caetelor de sarcini, pentru cazinou, hală și un abator. Proiectul este înaintat de Primăria Constanța Consiliului Tehnic Superior care-l transmite Direcțiunii Portului (fundațiile Cazinoului urmau să se facă în mare). Direcțiunea Portului respinge proiectul pentru calcule greșite și neconcordante la structura de rezistență. Consiliul Comunal încredințează lucrarea Ministerului de Lucrări Publice, arhitectului Petre Antonescu. În 1907 proiectul revine la Daniel Renard. Costurile finale s-au apropiat de un milion și jumătate, de la o estimare inițială de un sfert de milion. Lucrarea a fost criticată copios, fiind numită (printre altele) Potemkin-Cazinou, acest nume simbolizând lipsa absolută a artei ce strălucește prin absență în toată înfățișarea lui de monstru internațional – citat din presa vremii (Doina Păuleanu, Constanța 1878-1928 Spectacolul modernității târzii, vol. I, pag. 440). Cazinoul este reinaugurat cu fast (după unele retușuri) la 1 iulie 1912, în prezența prințului Griguță Cantcuzino și a oficialilor locali. Menu-ul banchetului: Zagouski, Creme à la Sévigné, Sterlet du Volga à la Moscovite, Medalion de Filet de Bouef à la Moelle Pounes Ana, Supreme de Volaille Marie – Louise, Serbet au Porto dore, Caneton Montmorency, Salade Casinou, Corgettes à la Greque, Biscuit Tortomi, Mignardises, Soufflé au Parmesan, Fruits, Desert, Champagne Pommery Sec, Champagne Pommery Drapeau, Americain. (Doina Păuleanu, Constanța 1878-1928 Spectacolul modernității târzii, vol. I, pag. 459)

Ne mutăm și mai aproape, mai exact în perioada 25 iulie 2019 – 15 august 2019, seara. Cât am stat eu la Constanța anul trecut. Cazinoul, șezând pe trei rânduri de fundații, emblema în ruină, la modul serios, a orașului, este înconjurat de garduri de plasă. Accesul către terasa dinspre mare este interzis, poate din motive de siguranță, poate malul nu este bine consolidat. Pe scările de la intrare, câteodată, stă un paznic plictisit, care dă scroll absent. Tencuiala se scurge în placarde, fier-betonul iese din ziduri; geamurile sunt sparte sau lipsă; ca să împiedice porumbeii și pescărușii să ajungă în sala mare de la etaj (unde aveau cuiburi și scoteau pui), fereastra-scoică este astupată bine cu folie de plastic.  Printre fisurile din caldarâm au început să crească oțetarii. Alb-murdar, la 3500 de ani de când Medeea a indicat locul unde să fie construit, Cazinoul așteaptă placid să se finalizeze niște licitații. Și totuși…

Am trecut în fiecare zi sau seară pe Faleză și pe la Cazino. Traseul este simplu: începe în port cu aleea bine flancată de stabilopozi spre mare, și generos deschisă într-o parcare cu plată (monitorizată wi-fi) spre port, ajunge la fosta Vraja Mării, cosmetizată în cârciuma The View (prețuri bune, dar n-am consumat decât suc de fructe și cafea), unde cei care stau la mesele de lângă balustrada albă își odihnesc vederea în largul mării și coatele pe fierul călduț. În două corturi, de-o parte și de alta a Cazinoului, a fost târg de carte, de rechizite și de suveniruri. Prețurile erau mari de tot în comparație cu târgurile de la București sau cu librăriile on-line, dar pentru o cărticică polițistă de citit pe plajă nu era chiar un capăt de țară. În fața Cazinoului este Acvariul unde n-am mai intrat de cel puțin 10 ani, dar unde anul trecut erau niște cozi ca la orice muzeu cu ștaif din vest, ceea ce mi s-a părut încurajator. Faleza cotește la stânga și către vest, pe lângă bustul lui Eminescu și Farul Genovez. Mai departe clădirea Amiralității, drapată în foaie de cort albă pe care sunt desenate ferestrele, se renovează. Pentru mine un punct forte al Falezei este Tricolorul în bătaia marilor vânturi. Pe căldură pare o batistuță. Faleza se sfârșește brusc în Hotelul Neterminat, lângă Marină. Punctul terminus este marcat de mașina de înghețată.

Dar cel mai mult mi-a plăcut pe Faleză, anul acesta, târgul de antichități (”adică vechituri din casă, mamă!”). De obicei târgul de antichități este în Piața Ovidiu, de-a dreapta și de-a stânga Muzeului de Arheologie. De Sfânta Maria a fost pe Faleză. De la cârciuma The View până hăt, aproape de Amiralitate. Adică distracție, nu glumă! Vânzătorii erau cam de peste tot, mă refer la România, și vindeau orice, adică totul. Tarabă lângă tarabă, flașnete, gramofoane, bijuterii, statuete, monede, soldați de plumb, oglinzi venețiene, clasoare, porțelan japonez transparent, umbrele de hârtie, tingiri, cântare pentru aur, ilustrate. În apă, școala de scuba de pe bulevard instruia o grupă de scafandri. Într-o șalupă niște fete cântau manele. Pe seară, la Cazino, dacă mergi desculț, cimentul este fierbinte și catifelat.

M-am documentat din Victor Kernbach, Dicționarul de Mitologie Generală, București 1989; Doina Păuleanu, Constanța 1878-1928 Spectacolul modernității târzii, Muzeul de Artă Constanța 2005; Jules Verne, Istoria Marilor Descoperiri, Editura Științifică, București, 1963.

Cazinoul așa cum se vede din port, de pe terasa Cuibului Reginei

The View

Școala de scuba, în apă

 

Pisică lângă zidul Cazinoului. Avea acces peste tot.

Un domn în loden, în fapt o fantomă binevoitoare, deghizată.

Funcțional, 1500 lei

Țara Lucania, pe lista noastră de priorități

M-am jucat vreo 10 minute…

 

 

Triunghiul isoscel

Vedere către Ținutul de Miazănoapte: Lacul Babadag, Râpa Amețitoare, Circuitul Enduro și Cărarea Instagramabilă

Cetatea Enisala, parcarea bine construită

La Enisala am mers de două ori, prima dată în urmă cu 10 ani, iar a doua, vara trecută. În prima excursie am văzut Histria și Cheile Dobrogei. Astă vară Babadag și cetatea Ibida.

De la Constanța mergeți spre nord, spre Lumina, Tariverde și Baia. După Baia, la benzinărie, drumul se bifurcă. Faceți lejer dreapta. Câmpia rămâne în urmă, drumul începe să șerpuiască și se ridică. Următorul punct de reper este orașul Babadag, după ce drumul străbate codrul cu același nume. De la Babadag nu mai e mult, vreo șapte kilometri. În urmă cu 10 ani lăsam mașina departe, fiindcă în jurul dealului era pista de enduro (șleauri adânci lăsate de motocicletele puternice în pământul noroios); acum drumul este asfaltat corect și se lărgește într-o parcare generoasă, la fel de corect construită, plină de mașini și autocare. Prima dată am urcat dealul pieptiș, către bastion, printre bolovanii lucioși și vegetația pitică. Noi, oile din vale și vântul. Acum cărarea este asfaltată, cu direcție precisă la casa de bilete (10 lei de vizitator). De 10 lei am primit pliante. În urmă cu zece ani, o placă de metal ruginită oferea bilingv minimum de informații, un bărbat ne spunea, după lungi insistențe, că biletul e doi lei, iar în interiorul cetății ne-am suit pe o scară de lemn ce se clătina. Astă vară o căsuță cu termopane albastre ținea loc de muzeu, canapelele de lemn odihneau drumeții epuizați, intrarea în cetate avea scări solide, cu balustrade înalte. Cetatea este menționată cu numele de Yeni-Sale, în secolul al XV-lea, în cronica lui Sükrüllah (istoric și diplomat otoman). Construită de bizantini, ca parte a fortificațiilor de nord ale Dobrogei, preluată apoi de genovezi, aflată o vreme sub stăpânirea lui Mircea cel Bătrân, cetatea cade în anul 1421 în mâinile otomanilor care instalează aici o garnizoană. După ce turcii trec dincolo de Dunăre și iau în stăpânire Cetatea Albă și Chilia, iar cordoanele de nisip separă lacul Razim de mare, Enisala cade în desuetudine. Acum (și atunci) zidurile înalte de piatră înconjură o incintă neregulată, care se înalță în partea sudică într-un bastion cu arcadă dublă (caracteristic cetăților din Balcani); poarta de acces este închisă cu plase metalice, pentru siguranță. O cărare înconjură zidurile la exterior și se termină spre nord, în buza prăpastiei, perfect instagramabilă și extrem de periculoasă. În zare clipește ușor luciul de apă al Lacului Babadag. Spre sud, între poalele dealului și Lacul Razim se află o mlaștină despre care am auzit că este un tărâm vrăjit. Data viitoare facem picnic la umbra pomilor pitici. Vizita la Enisala durează cel mult 2 ore, dacă nu planificați și vizita la gospodăria lipovenească din sat. Nu se mănâncă pește nicăieri. Pentru pește trebuie să mergeți mai departe, la Jurilovca.

Partea a doua a vizitei a fost Cetatea Ibida. La intrarea în Babadag (dinspre Constanța), un indicator maron (monumente istorice) indică Ibida 11km. 11 km înseamnă cam două ore de mers pe jos, iar pe acel drum o oră de mers cu mașina. Drumul este, nu-i așa, baza unui triunghi isoscel, cele două laturi egale se întâlnesc după Baia, la benzinăria de la bifurcația de care pomeneam mai sus. Urcă și coboară prin codrul Babadagului, pe sub coroanele aplecate, la umbră, spre Slava Cercheză și Slava Rusă, două sate din mijlocul lui nicăieri. Dacă de la Baia, bifurcația de la benzinărie, remember??!!, o luați lejer la stânga, ajungeți la Ibida din prima. Slava Rusă este o așezare mare, bine așternută în peisaj, care stă pe o porțiune dintr-o cetate ce se întindea cât vezi cu ochii, până hăt departe, cetatea Ibida. Ibida sau Polis (L)ibida, așa cum o numea Vasile Pârvan, a fost o cetate uriașă, cu o suprafață de aproximativ 24 de hectare. Avea o linie de fortificații de peste 2000 de metri, 3 porți de acces, 24 de turnuri. Era de patru oi mai mare decât Histria, de exemplu. Ceea ce a contribuit la dezvoltarea sa economică a fost așezarea la intersecția unor drumuri importante. A avut o populație de peste 10.000 de locuitori și o viață relativ scurtă de 300 de ani; a fost construită la începutul secolului al IV-lea, probabil la începutul domniei lui Constantin cel Mare, sub Imperiul Roman de Apus, și a încetat să mai existe pe când se afla sub stăpânirea Imperiului Roman de Răsărit, secolul al VII-lea. Este simplu să ajungeți la cetate (pe lângă gardul nesfârșit de piatră, după casa fără acoperiș). La marginea satului, peste podețul pe sub care curge Pârâul de Aur, după podișca ce ține loc de parcare, pe lângă amfora cât un stat de om, spre nord, se întinde câmpul cât vezi cu ochii. Am dat binețe tuturor, ne-am învârtit puțin pe ziduri, am fost atenți la munca arheologilor, ne-am imaginat cum și în ce fel, am făcut poze. Deocamdată nu e mare lucru de văzut, doar cum se fabrică istoria. Ar mai fi de spus că după niște ploi torențiale, apa pârâului a venit mare și a lăsat în urmă, în noroiul malurilor, multe monede (unele de aur). Pentru că de-atunci au trecut mai mult de 10 ani, nu ne-am obosit. Aerul se așternea în straturi.

Dar cea mai interesantă poveste este de departe cea a orașului Babadag, așezare provincială, moleșită în soarele de iulie. N-am știut că în secolele al XVI-lea, al XVII-lea, Babadag era cel mai important oraș din Dobrogea. În 1677, temporar, a fost capitala sângeacului (unitate teritorială în vechiul imperiu otoman, subdiviziune a pașalîcului) de la Silistra. Evliya Çelebi, faimosul călător otoman și idealul meu în viață, enumeră 11 schituri de derviși, 3 seminarii, 20 de școli, 8 hanuri, 3 hamamme publice și 70 private, 8 cafenele și 390 de prăvălii. Orașul avea 100.000 de locuitori și 10 geamii. În zilele noastre, orașe cu 100.000 de locuitori sunt Botoșani, Piatra Neamț, Suceava, Drobeta Turnu Severin. În Babadagul adormit, a mai rămas Geamia Ali-Gazi Pașa, construită de generalul cu același nume la începutul secolului al XVII-lea, acum restaurată cu fonduri din Turcia, între 1990 și 1999. Am găsit-o încuiată. În casa parohială, în aceeași curte, unde am dat buzna ca niște turiști cu aplomb ce ne aflam, l-am găsit pe Ismail, pe care l-am deranjat de la masă. Ismail era venit din Istanbul și nu știa o boabă românește. Noi știm turcește de la televizor, de la seriale, și din practica pe care am făcut-o în bazar la Istanbul, cu diferite ocazii. Așadar ne-am înțeles foarte bine. Ismail ne-a povestit, așezat pe treptele care coboară la cișmeaua geamiei, unde era răcoare, despre Sarı Saltuk Baba, sfântul derviș călător.

Cele mai vechi informații cu privire la Sarı Saltuk Baba se regăsesc în manuscrisul lui Ibn Battuta (1304 – 1377), Seyahatnâme. De amintirea lui este legat numele localității Babadag (baba=tată; dag=munte), dar nu se poate spune dacă Sari Saltuk a fost întemeietorul orașului sau numai i s-a dat numele după numele profetului.  Sarı Saltuk a venit în Dobrogea pe la jumătatea secolului al XIII-lea ca să dezvolte cultura turcă și Alevi (grupare culturală, cu orientare sufită, și cu asta am spus tot), care susține starea de fericire și liniște a tuturor oamenilor care-și vor trăi viața într-o atmosferă de pace și prietenie.

În hagiografie Sarı Saltuk este prezentat ca un cioban, care pleacă, la porunca lui Hacı Bektaș, împreună cu Ulu Abdal și Kiçi Abdal, din Sinop-ul natal (provincie în nordul Turciei și în sudul Mării Negre) în Gruzia (dacă sunteți atenți puțin pe hartă, Sarı Saltuk nu apucă spre vest, direct spre Dobrogea, ci pleacă din Sinop spre est, ocolește toată Marea Neagră), și după ce trece la islam pe gruzini, pleacă spre Dobrogea, urcă la Cetatea Calliacra, unde omoară un balaur (această sursă fiind una din puținele care confirmă existența dragonilor în țara nostră) și invită locuitorii să îmbrățișeze islamul. Înzestrat nu numai cu putere de convingere și karmă pozitivă, dar și cu o putere fizică pe măsură, Sarı Saltuk Baba putea să mute ținuturi dintr-o parte în alta cu ușurință (de exemplu să înlocuiască Ținutul de Miazănoapte cu Tărâmul de Miazăzi și viceversa) sau făcea minuni cu sabia sa construită din lemn de curmal (de exemplu despica trunchiuri de copaci extrem de groase). Cu toate că a avut dușmani, Sarı Saltuk a trăit mai mult de o sută de ani. Se spune că atunci când a simțit că sfârșitul îi este aproape a cerut ca trupul să-i fie pus în șapte sicrie și să fie trimis în șapte țări. Evliya Çelebi spune că Sarı Saltuk le-ar fi spus oamenilor săi ”pentru mine trebuie să se lupte șapte regi”. Cu toate că multe popoare balcanice au susținut că mormântul său se află pe teritoriul lor, toată lumea știe că mausoleul este la Babadag, în România, strada Măcin, nr. 9.

Ar mai fi de spus că mormântul a fost lăsat de izbeliște și nu s-a știut nimic de el până când:

1. Baiazid (conform Evliya Çelebi), în timpul expedițiilor de cucerire a Cetății Albe și a Chiliei, află despre un mormânt ce s-a transformat într-un morman de gunoi. Baiazid și viziriul său Kara Șemseddin se duc la acel loc și își pregătesc locul de rugăciune, apoi se culcă pentru a visa. Sarî Saltuk îi apare sultanului purtând un turban verde și o barbă aurie, ce frumos! Îi urează bun venit și prevestește că va cuceri fără luptă Chilia și Cetatea Albă, apoi îi cere să-l salveze din grămada de gunoi. Trezit din somn, Baiazid, cu rezerva de rigoare, îi cere vizirului său să-și scrie visul și face și el la fel. Apoi cei doi confruntă cele două bucățele de hârtie și constată că au avut același vis. Baiazid este sfătuit să construiască acolo un mare lăcaș de cult. După îndepărtarea gunoaielor, Baiazid al II lea găsește un cufăr din marmură pe care scria: ”acest mormânt este al lui Saltuk Bay Mehemmed Gazî. Deasupra cufărului, Baiazid poruncește să se construiască un mausoleu cu cupolă, iar în vecinătate un han, o școală coranică, un caravanserai, un bazar și o cantină pentru săraci.
2. Altă legendă spune că în codrii Babadagului trăia un cioban, Koyun Baba (tatăl oilor), care își păștea oile în valea unde astăzi se află orașul. El a observat că atunci când trecea cu oile printr-un loc ce semăna cu un mormânt, turma se despărțea în două și ocolea acel loc. În credința turcească există credința că oile nu calcă niciodată peste un loc sfânt, așa că a dedus că acolo se află mormântul lui Sarî Saltuk Baba, cel care fusese ucis în război.

Pentru că ambele versiuni ni se par pertinente, credem că sunt adevărate.

Am ajuns înapoi la Constanța, pe la patru după masă, morți de foame. Am mâncat pizza și papanași la Maya Bakery (puneți GPS-ul și nu vă speriați, nu e la stradă). Foarte bune. Recomandăm!

Cărarea Instagramabilă vedere către Lacul Babadag, detaliu

Lacul Razim și Landa Mlăștinoasă; Tărâmul de Miazăzi sau Ținutul Împăratului Roz

Vedere către Tărâmul de Miazăzi

Bastionul cu arcada dublă

Cărarea către zidurile de sud ale Cetății Ibida

Zidurile de incintă; Ținutul Îndepărtat care nu apare decât sporadic în mențiunile despre Împăratul Roz

Arheologii în câmp deschis, la 40º 

 

Cetatea Ibida, zidurile de incintă

Amfora care arăta că ceva s-a petrecut

Primul reper, Casa de Piatră fără acoperiș

Al doilea reper, Gardul nesfârșit de piatră

 

Geamia Ali Gazî Pașa, Babadag

Geamia Ali Gazî Pașa, Babadag – interior

Ismail

Renita D’Silva ‘The Girl in the Painting – my review

Motto: sati, noun, (in Hindi from Sanskrit it means ‘faithful wife’): a old practice in India whereby a widow threw herself on to her husband’s funeral pyre. Unless…

‘The Girl in the Painting’ is Renita’s newest novel, to be released on 11th of April. I couldn’t wait, therefore I took my copy from Netgallery, as soon as it was available. It was like a much-desired gift and more. The book met all my expectations, made me emotional, made me re-read paragraphs and made me think again about the human condition, history, from where I can save for a trip to India, and how much I would like to share justice for 24 hours.

In the rural England, the war dismantled a family; the fire (which runs like the leitmotif throughout the book) killed some of them; and the malevolent relatives completed the disaster: two sisters were pushed on different roads for good. While Winnie got married, Margaret devoted herself to study and drawing. Soon she’ll fall in love and she’ll move to the other half of the world. Did I mention, at the beginning of the 20th century, love was a forbidden concept?

Meanwhile, in India, the untouchable – a word of fear, defining the lowest caste, takes the story to unexpected picks. Renita built an untouchable – like feeling in Archana, which drove her to the pyre. The strong symbol of fire has a double connotation here: purification and redemption, but would be that a free choice?

With every new novel, Renita’s style becomes more sophisticated, fine braid of feelings. Her characters live long after the reader finishes the book, the action is a high spiral of surprising events; her books are ‘one more chapter, until the dawn’ type.

But reading the last book I noticed something else, something that makes each of her books one of a kind; the endless love for India, Renita D’Silva’s birth place and UK, her present home. With all the words, the lines, the paragraphs, the chapters, this writer weeps her nostalgia. Being unable to choose, she mixes her love in the amazing melting pot of literature, producing unforgetable novels.

I’ll draw 5 shining stars on Renita’s tiara for ‘The Girl in the Painting’.

Pre-order, or, if you read this review after the 11th of April 2019, take your copy from here!

He

C. A. Asbrey ‘Innocent Bystander’ my review

What do I know about C. A. Asbrey? 1. She wrote the first 3 books of The Innocents’ series (and a lot of posts on her blog): ‘The Innocents’, ‘Innocent as sin’, and ‘Innocent Bystander’. The great news is: the series will have 6 books, the 4th to be released soon. 2. She has a solid sense of humour. 

I can’t remeber why I decided to start with the third ‘Innocent Bystander’ (after I read all three samples on Amazon), but what I can figure out is: I thought I would understand what happened in the first two. Wrong! For complete entertainment, the reading of the whole series is a must. Needless to say, I read it in a blink and felt sorry I didn’t start with the beginning!

The book paints an extremelly well documented story about the troubled times in the western part of the United States, in the 19th century, (don’t beg, I won’t say more), when Abigail met Nat (the right chemistry is there, but they are on the opposite side of the barricade, Nat being an ‘Innocent’!). 

What I felt reading The Innocent Bystander? I like when things are in their place. I, also, like when right smashes evil for good – this is the point in a tale! My satisfaction was guaranteed. Do I recommend The Innocents? Absolutely!

Grab your 5 stars copies!

Milan unconventional

The end of the year got me wandering far from home. After a 5-hour train ride through the vallachian plains, I arrived in Drobeta Turnu Severin to get a taste of the south western romanian culture, characterized by sword fights and leek. That night I also got a glimpse of serbian cuisine, tasting pleskavita in the village of Kladovo, just across the Danube.

Next day, my friends and I left for the far western part of the country. Three hours later we were arriving in Timișoara. That night we had an eye-opening/traumatic experience watching Netflix’s “Black Mirror: Bandersnatch”, but more on that on an upcoming movie review series.

In the morning we had to catch a plane, for we were leaving for Milan. Chilly morning weather in the fashion capital got us shivering a little bit, making it a lot harder to find our way home. I have to say that markings in the city are really counter intuitive, so an Internet connection is required for not losing a lot of time wandering through tunnels. Finally, we got the right subway, but we would find out that we also need to take a train, because we were not staying in the city as we believed.

Two hours later, we were arriving in the village of Trecella, about 25 km south from Milan. Trecella is a really small and nice place, but I would not find that out until the next morning. The house, a tidy villa of which we Airbnb’d a living/kitchen and a bedroom. Our host was a kind young man named Andrea. For the moment, we had to rest, so we slept for an hour, then we left for the city again.

Milan has a rather large center, that holds a lot of landmarks for the tourists to visit, and I mention here Arco del Pace, Victor Emanuel Galleries, and the famous Dome of Saint Mary. The Dome plaza is a big place surrounded by bars and other small attractions. To me it really resembled other european places of the same nature, like the Brussels center. We tried to take some of those infamous pictures with the dome as background, but we weren’t capable of taking any good frame for there simply were too many people.

A ten minute walk on a large promenade brought us to the Sforza Castle. It was a big stronghold, guarded by tall walls and barracks in each corner, as well as watch towers. The open space between the walls gave it a really nice vibe, as if you would be connected to the minds of all the people around.

Further away from the castle, we took a walk through a park frequented mostly by teenagers and afro people, and also the well known roma, some of them even from Romania.

At the far end of the park, the Arco del Pace was guarding a medium sized plaza, which looked like a very good meeting place.

We went back to see the Victor Emanuel galleries, a big hall starting from the dome plaza and hosting a variety of things to see. The Christmas decorations and the swarovski tree according to the time of the year.

• 

• 

• 

I couldn’t wait tasting the pizza, but I was disappointed, for it tasted exactly like a poor one made by some unknown restaurant from back home. And three times more expensive.

After the anticlimactic pizza moment, we headed back home to cook our own pasta and drink a glass of grocery store prosecco. Cheap thrills, but very appealing to people like us.

In need of rest, we slept until the next day at lunch.

At around twelve o’clock we couldn’t find any coffee around the house, so I went looking for some.

That was the moment I observed the village more closely. The first thing that got my eye was a church tower in the distance, so I went it’s way. What I discovered is that the church wasn’t far at all, and I got to it two streets away. I went around one time, and got inside through a side door, the only one unlocked.

A Catholic cathedral, but it didn’t feel much different from the orthodox ones at home. The absence of people inside it made the experience rather eerie, but in a good way. They got a lot of statues, and prayer books for the adepts, as well as the stained glass giving the whole place different colors. To me, it resembled certain hip hop music videos.

After taking some more pictures through the church, I headed further to find some grocery store. I didn’t have to walk much more, because the village was quickly done. A central plaza hosted a postal office, a grocery store, a library, a coffee shop, and a restaurant. Unfortunately, apart from the last two, they were closed, so I just took some pictures and got back home without any coffee. Wasn’t disappointed though, because the town had a really nice vibe that stuck to me for the rest of my stay. It almost reminded me of my father’s home town.

Later that day, we went back to Milan to celebrate the New year. But first we headed to “City life” an urban area where 30+ level buildings erect everywhere around. A business center, as I like to call it. Nice, but empty of substance, in contrast to our small village. Photos below.

After visiting the business center, we went to the dome plaza for the celebration. Security was everywhere, and it took us about half an hour to get to the entrance, only to be sent back by the guards because we weren’t allowed to take glass bottles inside. Witty as always, my friends moved the alcohol in tiny plastic bottles so we wouldn’t have any problem walking inside with them. After another half an hour, we were inside. Just four more hours to midnight. The party went as any public party back at home, some artists performing, some politicians speaking, everyone doing their best (accordingly to the money they got) and wishing for a better year. We got to the countdown, passed 2018, hugged each other, didn’t call home because they were in 2019 for an hour already. Then we headed to the social center to go clubbing. Nothing special if you ask me, I like the social center at home better, but still nice enough. That night we stayed in town until 6am then took the first train of the morning home. We had a lot of sleep to catch on.

It was, again, the middle of the day when I got up. No one would be up at the time, so I went and took a shower. One by one, my friends begun to rise. But shortly we found out we were really hungry and there was nothing to eat. Oana was the only one brave enough to go outside looking for food, and shortly she returned saying that the local pizzeria was opened and we should hurry for it was closing soon. It was the first of January after all. So we went to Pizza Express 4, a very small local, of about 30 square metres. They had no bathrooms, but the guys were kind enough to let me wash my hands in the sink in the back of the garage. The place was full of positive energy, and they made the pizza right in front of us. The one in the center of the frame is Ahmed. He comes from Egypt and he does not speak English very well, so I had to use my little knowledge of Italian to ask him for another cola and a picture of him making the pizza. After the last pizza experience, I wasn’t expecting much, but I couldn’t be more wrong. I didn’t know what I was ordering, for the menu was in Italian, but what I got was a pizza with salami and some little fish, I suspect were anchovies. I may have been very hungry, but I swear that pizza had all the tastes it could, and did not feel like rubber when biting into it. The perfect experience if you ask me, it got me reminiscing the pizza my mother used to make at home. I left the place with a good feeling after this and I know I have to visit Trecella again when I come around Milan next time.

Next, after another brief visit through City Life, we headed for the airport. It was 11pm in the evening, and our plane was departing at 8am in the next morning, but the public transport could not get us there then, so we had to spend the night in the airport. This was the moment the third day should have been finished, but I can’t really tell when it does finish and when does the fourth start. Now it’s all blurry, but what I recall is spending the whole night on benches, trying to get a good sleeping position, and only hurting my back. Around 6 o’clock we went to McDonald’s to grab breakfast and some coffee, then we proceeded to our gate. On the plane it felt even more blurry, mostly because I was half asleep. I found this picture on my phone I can’t remember taking, but I’m really proud of it.

We got back to Romania, arriving in Timișoara at about 11 o’clock. Good thing our driver got a decent sleep, and he could take us back to Drobeta, where the train left me 5 days ago. Now I’m once again on a train ride through the vallachian plains, going back to Bucharest, still about three hours to go.

I’m finishing in the same note Santan Dave can be heard on Drake’s “Teenage Fever” postlude-ing:

“Slightly been awake for 24 hours, so please forgive me

More ideas and stuff comin’

Yeah, yeah, fam

I’m wafflin’, but man is tired, fam, Jesus Christ”

Chris Babu ‘The Expedition’ – my review

Green is always fresh

Chris Babu’s ‘The Expedition’, the second book in the series after ‘The Initiation’, will be launched Dec 4th. I’m the lucky owner of a ARC, which has traveled, in silence, half of the Globe, from NY, USA to Romania, East Europe, for 45 days, by different planes, cars, trains (perhaps boats! who knows the twisted paths of the postal services!!). When I had ‘The Expedition’ in my hands I felt like I won the battle and got my reward!

I will allow myself to say: Long ago, in the future, due to Pseudomonas Aeruginosa, so inspired named Aeru in the book, (an antibiotics resistant bacillus which killed more then 90% of World population) Manhatan became the New America, an enclosed oppressive system. I’ll be brief: The administration of New America divided the humans in privileged people and the rest, rationalized the food and developed the propaganda and denouncement. Level? Expert! More? The threat of evacuation outside the ‘safe walls’, to Aeru, has made the half of the population to become terrified and obedient. The other half were Guardians. Was any hope left? And if so, where is it? More? New America’s energy equipment was outdated and useless. Therefore the food production was decreasing dramatically and the need for a diminished population became an emergency. Prepare yourselves for worse.

In these circumstances we meet Drayden Coulson and his friends. They dream for more then a plastic/grey life and passed ‘The Initiation’. Further they were forced to try ‘The Expedition’. Sometimes they are hungry, sometimes they are scared, most of the time they dare.

5 reasons to read this 5 stars book.

1. The principle. ‘The sleep of reason produces monsters’ Francisco Goya. Appliable today? Hm! Our consumer society, in Chris’s Babu vision, is a mixture of chaos and disorder. The decline can’t be stopped by the adults who are already caught in the vortex of daily habits, too tired or too bored to act. Showing the right from wrong to the young generation, encouraging them to follow a healty life, and to be responsible, are good reasons for Chris Babu to write a book and for us to read it and think about. Especially when the author uses a captivating way to explain this priciple.
2. The characters: Drayden, Tim, Sidney, Charlie, Alex, Catrice. The protagonists. The universe of the book revolves around them. Young adults having their ups and downs, confident or not – they are extremely well shaped by the author. They live in the book and serve as models to the readers. The rest of the characters are examples for normal humans beings, just like you and me, but having thick nuances of ‘iron curtain’ – the inflexible captain and his versatile son, the democrat mayor or, one of my favourites (despite his short role), Professor Worth who belives the humanity needs a fresh start.
3. The action. There is no peace in ‘The Expedition’ and there was none in ‘The Initiation’. The readers will have to practice the breath control and anger management. My personal advice for them is to do patience exercises too, until the third book in the series will be released. I’m going to place ‘The Expedition’ in the can’t put this book down category.
4. The writing. The themes of a killer-bug and a decadent society are not new on the market. The writer must have an unshakable faith to fulfill his task (see #1). Chris Babu passed this exam twice. The writing is fluent and alert. I noticed the book is extremelly well written because I didn’t notice the writing at all. Nothing has bothered me to be deeply immersed in the action.
5. The fun. All from above.

About the author

James Ferretti ‘Six Stories’ – my review

I purchased James Ferretti’s ‘Six Stories’ by mistake. I can explain. I read every night (it depends) few pages or a book. I was sleepy. Amazon knows my credit card number. I touch buy now by mistake. I heard (like in a dream) the sound of a new mail and got up to check it. It was Amazon Kindle your book is in the newsfeed or something like that. And, of course, I started to be confused. Well, the Six Stories was there! What stopped me to finish the book in that very night was the next working-day and the proximity of the week-end (when I finished it).

A mixture of humour and absurd, the stories treat the human alienation in a the contemporary context: from the lunacy and enrolling of a bank employee, to the final sacrifice of the artist and the extreme sexuality of our world, with a touch of  paranormal. Like packing Kafka in Edward Munch paintings and deliver it in the Jay Leno show. 5 stars