Cazino

Iason, lâna de aur, corabia Argo. Dar cu mult înainte….

Phrixos și sora sa Helle, copiii basileului beoțian Athamas, sunt salvați de la moartea pe care le-o sortise mama lor vitregă, Ino, de un berbec zburător cu lâna de aur, trimis de mama lor bună, norul Nephele. Berbecul îi poartă către îndepărtatul ținut Colhida, la poalele Caucazului. În zbor, Helle amețește și cade în locul numit de atunci Hellespont (Marea lui Helle, strâmtoarea Dardanele de astăzi). Ajuns în Colhida, Phrixos sacrifică berbecul și dăruiește lâna regelui colh. Blana va fi păzită de aici înainte de un balaur insomniac, veșnic în alertă.

Iason este fiul lui Aison din Iolkos. Acum Iolkos este un orășel în Thessalia, în estul Greciei centrale, pe coasta Mării Egee, la nord de Golful Pagasitic, o destinație super de vacanță, însă în vremea aceea prioritățile erau diferite. Iason a fost trimis de taică-său să fie crescut și instruit de centaurul Hiron (sau Chiron). Pentru că Iason ar fi fost nimic fără învățăturile centaurului Hiron, se cuvine să amintim că acesta era cel mai înțelept dintre centauri și locuia într-o grotă, pe muntele Pelion. Era considerat prieten și binefăcător al oamenilor, iar după moarte a devenit constelația Săgetătorul. Hiron i-a instruit și pe: Ahile, fiul lui Peleus; Asklepios, viitor zeu al medicinei; Tezeu; unele legende îl indică și pe Apolo printre discipolii săi. Iason a învățat  de la Hiron arta războiului, legile morale ale existenței, medicină, farmacopee, muzică. Revenit în ținutul natal, Iason găsește tronul uzurpat de unchiul său, Pelias. Diodor din Sicilia spune că Iason și-ar fi organizat expediția argonautică din dorința de glorie, și ar fi fost încurajat de unchiul său (căruia îi ceruse să renunțe la tron) în speranța că nu se va mai întoarce niciodată. Cert este că Iason pornește să caute lâna de aur, împreună cu cincizeci de tovarăși (după Diodor erau 54), pe corabia Argo. Corabia Argo (după Odiseia era o corabie vorbitoare) construită de Argos, fiul lui Phrixos, în orașul Pagasai, numită astfel  după numele constructorului ei, era o corabie fermecată. Împreună cu Iason în expediție pleacă și Hercule, Castor și Pollux – cei doi dioscuri, Orfeu poetul, Tezeu, iar dintre cei mai puțin cunoscuți l-aș aminti pe Aithalides, crainicul expediției, fiu al lui Hermes, nemuritor și cu memoria nesupusă eroziunii uitării, reîncarnat mai târziu în Pitagora (pe lângă mulți alții).

Ajunși în Colhida, după ce au navigat pe Dunăre, Pad, coastele italice, siciliene, africane și de-a lungul Pontului Euxin, argonauții sunt ajutați de vrăjitoarea Medeea, fiica regelui Eetes, să ia lâna de aur. Medeea, îndrăgostită de Iason, îi însoțește în fuga lor spre Elada, abandonându-și tatăl și luându-și ostatic fratele, pe Apsirtos.

Legenda aceasta îmi place cam până la jumătate. Adică febra pregătirilor de plecare, construcția corăbiei, ideea de călătorie. Aleg să mă distanțez de persoanele care dau buzna să ia ceva ce nu le aparține. Am povestit-o pentru că ne privește direct. Disperată că Eetes îi va ajunge din urmă și pentru a-i încetini urmărirea, Medeea își omoară fratele, îl taie bucățele pe care apoi le aruncă în mare, în dreptul viitoarei colonii Tomis, actuală Constanța, în locul unde astăzi se află Cazinoul, precis.

Ne mutăm mai aproape, la începutul secolului 20. Constanța, ca să nu-și piardă vilegiaturiștii, avea nevoie de un Cazinou precum cele din Oostende, Monte Carlo sau Brighton. În februarie 1903, Consiliul Comunal prezidat de primarul Cristea Georgescu aprobă construirea Cazinului Comunal și semnează un contract cu arhitectul Daniel Renard pentru întocmirea schițelor, anteproiectelor, deviselor estimative, planurilor de execuție, detaliilor, deviselor și caetelor de sarcini, pentru cazinou, hală și un abator. Proiectul este înaintat de Primăria Constanța Consiliului Tehnic Superior care-l transmite Direcțiunii Portului (fundațiile Cazinoului urmau să se facă în mare). Direcțiunea Portului respinge proiectul pentru calcule greșite și neconcordante la structura de rezistență. Consiliul Comunal încredințează lucrarea Ministerului de Lucrări Publice, arhitectului Petre Antonescu. În 1907 proiectul revine la Daniel Renard. Costurile finale s-au apropiat de un milion și jumătate, de la o estimare inițială de un sfert de milion. Lucrarea a fost criticată copios, fiind numită (printre altele) Potemkin-Cazinou, acest nume simbolizând lipsa absolută a artei ce strălucește prin absență în toată înfățișarea lui de monstru internațional – citat din presa vremii (Doina Păuleanu, Constanța 1878-1928 Spectacolul modernității târzii, vol. I, pag. 440). Cazinoul este reinaugurat cu fast (după unele retușuri) la 1 iulie 1912, în prezența prințului Griguță Cantcuzino și a oficialilor locali. Menu-ul banchetului: Zagouski, Creme à la Sévigné, Sterlet du Volga à la Moscovite, Medalion de Filet de Bouef à la Moelle Pounes Ana, Supreme de Volaille Marie – Louise, Serbet au Porto dore, Caneton Montmorency, Salade Casinou, Corgettes à la Greque, Biscuit Tortomi, Mignardises, Soufflé au Parmesan, Fruits, Desert, Champagne Pommery Sec, Champagne Pommery Drapeau, Americain. (Doina Păuleanu, Constanța 1878-1928 Spectacolul modernității târzii, vol. I, pag. 459)

Ne mutăm și mai aproape, mai exact în perioada 25 iulie 2019 – 15 august 2019, seara. Cât am stat eu la Constanța anul trecut. Cazinoul, șezând pe trei rânduri de fundații, emblema în ruină, la modul serios, a orașului, este înconjurat de garduri de plasă. Accesul către terasa dinspre mare este interzis, poate din motive de siguranță, poate malul nu este bine consolidat. Pe scările de la intrare, câteodată, stă un paznic plictisit, care dă scroll absent. Tencuiala se scurge în placarde, fier-betonul iese din ziduri; geamurile sunt sparte sau lipsă; ca să împiedice porumbeii și pescărușii să ajungă în sala mare de la etaj (unde aveau cuiburi și scoteau pui), fereastra-scoică este astupată bine cu folie de plastic.  Printre fisurile din caldarâm au început să crească oțetarii. Alb-murdar, la 3500 de ani de când Medeea a indicat locul unde să fie construit, Cazinoul așteaptă placid să se finalizeze niște licitații. Și totuși…

Am trecut în fiecare zi sau seară pe Faleză și pe la Cazino. Traseul este simplu: începe în port cu aleea bine flancată de stabilopozi spre mare, și generos deschisă într-o parcare cu plată (monitorizată wi-fi) spre port, ajunge la fosta Vraja Mării, cosmetizată în cârciuma The View (prețuri bune, dar n-am consumat decât suc de fructe și cafea), unde cei care stau la mesele de lângă balustrada albă își odihnesc vederea în largul mării și coatele pe fierul călduț. În două corturi, de-o parte și de alta a Cazinoului, a fost târg de carte, de rechizite și de suveniruri. Prețurile erau mari de tot în comparație cu târgurile de la București sau cu librăriile on-line, dar pentru o cărticică polițistă de citit pe plajă nu era chiar un capăt de țară. În fața Cazinoului este Acvariul unde n-am mai intrat de cel puțin 10 ani, dar unde anul trecut erau niște cozi ca la orice muzeu cu ștaif din vest, ceea ce mi s-a părut încurajator. Faleza cotește la stânga și către vest, pe lângă bustul lui Eminescu și Farul Genovez. Mai departe clădirea Amiralității, drapată în foaie de cort albă pe care sunt desenate ferestrele, se renovează. Pentru mine un punct forte al Falezei este Tricolorul în bătaia marilor vânturi. Pe căldură pare o batistuță. Faleza se sfârșește brusc în Hotelul Neterminat, lângă Marină. Punctul terminus este marcat de mașina de înghețată.

Dar cel mai mult mi-a plăcut pe Faleză, anul acesta, târgul de antichități (”adică vechituri din casă, mamă!”). De obicei târgul de antichități este în Piața Ovidiu, de-a dreapta și de-a stânga Muzeului de Arheologie. De Sfânta Maria a fost pe Faleză. De la cârciuma The View până hăt, aproape de Amiralitate. Adică distracție, nu glumă! Vânzătorii erau cam de peste tot, mă refer la România, și vindeau orice, adică totul. Tarabă lângă tarabă, flașnete, gramofoane, bijuterii, statuete, monede, soldați de plumb, oglinzi venețiene, clasoare, porțelan japonez transparent, umbrele de hârtie, tingiri, cântare pentru aur, ilustrate. În apă, școala de scuba de pe bulevard instruia o grupă de scafandri. Într-o șalupă niște fete cântau manele. Pe seară, la Cazino, dacă mergi desculț, cimentul este fierbinte și catifelat.

M-am documentat din Victor Kernbach, Dicționarul de Mitologie Generală, București 1989; Doina Păuleanu, Constanța 1878-1928 Spectacolul modernității târzii, Muzeul de Artă Constanța 2005; Jules Verne, Istoria Marilor Descoperiri, Editura Științifică, București, 1963.

Cazinoul așa cum se vede din port, de pe terasa Cuibului Reginei

The View

Școala de scuba, în apă

 

Pisică lângă zidul Cazinoului. Avea acces peste tot.

Un domn în loden, în fapt o fantomă binevoitoare, deghizată.

Funcțional, 1500 lei

Țara Lucania, pe lista noastră de priorități

M-am jucat vreo 10 minute…

 

 

Triunghiul isoscel

Vedere către Ținutul de Miazănoapte: Lacul Babadag, Râpa Amețitoare, Circuitul Enduro și Cărarea Instagramabilă

Cetatea Enisala, parcarea bine construită

La Enisala am mers de două ori, prima dată în urmă cu 10 ani, iar a doua, vara trecută. În prima excursie am văzut Histria și Cheile Dobrogei. Astă vară Babadag și cetatea Ibida.

De la Constanța mergeți spre nord, spre Lumina, Tariverde și Baia. După Baia, la benzinărie, drumul se bifurcă. Faceți lejer dreapta. Câmpia rămâne în urmă, drumul începe să șerpuiască și se ridică. Următorul punct de reper este orașul Babadag, după ce drumul străbate codrul cu același nume. De la Babadag nu mai e mult, vreo șapte kilometri. În urmă cu 10 ani lăsam mașina departe, fiindcă în jurul dealului era pista de enduro (șleauri adânci lăsate de motocicletele puternice în pământul noroios); acum drumul este asfaltat corect și se lărgește într-o parcare generoasă, la fel de corect construită, plină de mașini și autocare. Prima dată am urcat dealul pieptiș, către bastion, printre bolovanii lucioși și vegetația pitică. Noi, oile din vale și vântul. Acum cărarea este asfaltată, cu direcție precisă la casa de bilete (10 lei de vizitator). De 10 lei am primit pliante. În urmă cu zece ani, o placă de metal ruginită oferea bilingv minimum de informații, un bărbat ne spunea, după lungi insistențe, că biletul e doi lei, iar în interiorul cetății ne-am suit pe o scară de lemn ce se clătina. Astă vară o căsuță cu termopane albastre ținea loc de muzeu, canapelele de lemn odihneau drumeții epuizați, intrarea în cetate avea scări solide, cu balustrade înalte. Cetatea este menționată cu numele de Yeni-Sale, în secolul al XV-lea, în cronica lui Sükrüllah (istoric și diplomat otoman). Construită de bizantini, ca parte a fortificațiilor de nord ale Dobrogei, preluată apoi de genovezi, aflată o vreme sub stăpânirea lui Mircea cel Bătrân, cetatea cade în anul 1421 în mâinile otomanilor care instalează aici o garnizoană. După ce turcii trec dincolo de Dunăre și iau în stăpânire Cetatea Albă și Chilia, iar cordoanele de nisip separă lacul Razim de mare, Enisala cade în desuetudine. Acum (și atunci) zidurile înalte de piatră înconjură o incintă neregulată, care se înalță în partea sudică într-un bastion cu arcadă dublă (caracteristic cetăților din Balcani); poarta de acces este închisă cu plase metalice, pentru siguranță. O cărare înconjură zidurile la exterior și se termină spre nord, în buza prăpastiei, perfect instagramabilă și extrem de periculoasă. În zare clipește ușor luciul de apă al Lacului Babadag. Spre sud, între poalele dealului și Lacul Razim se află o mlaștină despre care am auzit că este un tărâm vrăjit. Data viitoare facem picnic la umbra pomilor pitici. Vizita la Enisala durează cel mult 2 ore, dacă nu planificați și vizita la gospodăria lipovenească din sat. Nu se mănâncă pește nicăieri. Pentru pește trebuie să mergeți mai departe, la Jurilovca.

Partea a doua a vizitei a fost Cetatea Ibida. La intrarea în Babadag (dinspre Constanța), un indicator maron (monumente istorice) indică Ibida 11km. 11 km înseamnă cam două ore de mers pe jos, iar pe acel drum o oră de mers cu mașina. Drumul este, nu-i așa, baza unui triunghi isoscel, cele două laturi egale se întâlnesc după Baia, la benzinăria de la bifurcația de care pomeneam mai sus. Urcă și coboară prin codrul Babadagului, pe sub coroanele aplecate, la umbră, spre Slava Cercheză și Slava Rusă, două sate din mijlocul lui nicăieri. Dacă de la Baia, bifurcația de la benzinărie, remember??!!, o luați lejer la stânga, ajungeți la Ibida din prima. Slava Rusă este o așezare mare, bine așternută în peisaj, care stă pe o porțiune dintr-o cetate ce se întindea cât vezi cu ochii, până hăt departe, cetatea Ibida. Ibida sau Polis (L)ibida, așa cum o numea Vasile Pârvan, a fost o cetate uriașă, cu o suprafață de aproximativ 24 de hectare. Avea o linie de fortificații de peste 2000 de metri, 3 porți de acces, 24 de turnuri. Era de patru oi mai mare decât Histria, de exemplu. Ceea ce a contribuit la dezvoltarea sa economică a fost așezarea la intersecția unor drumuri importante. A avut o populație de peste 10.000 de locuitori și o viață relativ scurtă de 300 de ani; a fost construită la începutul secolului al IV-lea, probabil la începutul domniei lui Constantin cel Mare, sub Imperiul Roman de Apus, și a încetat să mai existe pe când se afla sub stăpânirea Imperiului Roman de Răsărit, secolul al VII-lea. Este simplu să ajungeți la cetate (pe lângă gardul nesfârșit de piatră, după casa fără acoperiș). La marginea satului, peste podețul pe sub care curge Pârâul de Aur, după podișca ce ține loc de parcare, pe lângă amfora cât un stat de om, spre nord, se întinde câmpul cât vezi cu ochii. Am dat binețe tuturor, ne-am învârtit puțin pe ziduri, am fost atenți la munca arheologilor, ne-am imaginat cum și în ce fel, am făcut poze. Deocamdată nu e mare lucru de văzut, doar cum se fabrică istoria. Ar mai fi de spus că după niște ploi torențiale, apa pârâului a venit mare și a lăsat în urmă, în noroiul malurilor, multe monede (unele de aur). Pentru că de-atunci au trecut mai mult de 10 ani, nu ne-am obosit. Aerul se așternea în straturi.

Dar cea mai interesantă poveste este de departe cea a orașului Babadag, așezare provincială, moleșită în soarele de iulie. N-am știut că în secolele al XVI-lea, al XVII-lea, Babadag era cel mai important oraș din Dobrogea. În 1677, temporar, a fost capitala sângeacului (unitate teritorială în vechiul imperiu otoman, subdiviziune a pașalîcului) de la Silistra. Evliya Çelebi, faimosul călător otoman și idealul meu în viață, enumeră 11 schituri de derviși, 3 seminarii, 20 de școli, 8 hanuri, 3 hamamme publice și 70 private, 8 cafenele și 390 de prăvălii. Orașul avea 100.000 de locuitori și 10 geamii. În zilele noastre, orașe cu 100.000 de locuitori sunt Botoșani, Piatra Neamț, Suceava, Drobeta Turnu Severin. În Babadagul adormit, a mai rămas Geamia Ali-Gazi Pașa, construită de generalul cu același nume la începutul secolului al XVII-lea, acum restaurată cu fonduri din Turcia, între 1990 și 1999. Am găsit-o încuiată. În casa parohială, în aceeași curte, unde am dat buzna ca niște turiști cu aplomb ce ne aflam, l-am găsit pe Ismail, pe care l-am deranjat de la masă. Ismail era venit din Istanbul și nu știa o boabă românește. Noi știm turcește de la televizor, de la seriale, și din practica pe care am făcut-o în bazar la Istanbul, cu diferite ocazii. Așadar ne-am înțeles foarte bine. Ismail ne-a povestit, așezat pe treptele care coboară la cișmeaua geamiei, unde era răcoare, despre Sarı Saltuk Baba, sfântul derviș călător.

Cele mai vechi informații cu privire la Sarı Saltuk Baba se regăsesc în manuscrisul lui Ibn Battuta (1304 – 1377), Seyahatnâme. De amintirea lui este legat numele localității Babadag (baba=tată; dag=munte), dar nu se poate spune dacă Sari Saltuk a fost întemeietorul orașului sau numai i s-a dat numele după numele profetului.  Sarı Saltuk a venit în Dobrogea pe la jumătatea secolului al XIII-lea ca să dezvolte cultura turcă și Alevi (grupare culturală, cu orientare sufită, și cu asta am spus tot), care susține starea de fericire și liniște a tuturor oamenilor care-și vor trăi viața într-o atmosferă de pace și prietenie.

În hagiografie Sarı Saltuk este prezentat ca un cioban, care pleacă, la porunca lui Hacı Bektaș, împreună cu Ulu Abdal și Kiçi Abdal, din Sinop-ul natal (provincie în nordul Turciei și în sudul Mării Negre) în Gruzia (dacă sunteți atenți puțin pe hartă, Sarı Saltuk nu apucă spre vest, direct spre Dobrogea, ci pleacă din Sinop spre est, ocolește toată Marea Neagră), și după ce trece la islam pe gruzini, pleacă spre Dobrogea, urcă la Cetatea Calliacra, unde omoară un balaur (această sursă fiind una din puținele care confirmă existența dragonilor în țara nostră) și invită locuitorii să îmbrățișeze islamul. Înzestrat nu numai cu putere de convingere și karmă pozitivă, dar și cu o putere fizică pe măsură, Sarı Saltuk Baba putea să mute ținuturi dintr-o parte în alta cu ușurință (de exemplu să înlocuiască Ținutul de Miazănoapte cu Tărâmul de Miazăzi și viceversa) sau făcea minuni cu sabia sa construită din lemn de curmal (de exemplu despica trunchiuri de copaci extrem de groase). Cu toate că a avut dușmani, Sarı Saltuk a trăit mai mult de o sută de ani. Se spune că atunci când a simțit că sfârșitul îi este aproape a cerut ca trupul să-i fie pus în șapte sicrie și să fie trimis în șapte țări. Evliya Çelebi spune că Sarı Saltuk le-ar fi spus oamenilor săi ”pentru mine trebuie să se lupte șapte regi”. Cu toate că multe popoare balcanice au susținut că mormântul său se află pe teritoriul lor, toată lumea știe că mausoleul este la Babadag, în România, strada Măcin, nr. 9.

Ar mai fi de spus că mormântul a fost lăsat de izbeliște și nu s-a știut nimic de el până când:

1. Baiazid (conform Evliya Çelebi), în timpul expedițiilor de cucerire a Cetății Albe și a Chiliei, află despre un mormânt ce s-a transformat într-un morman de gunoi. Baiazid și viziriul său Kara Șemseddin se duc la acel loc și își pregătesc locul de rugăciune, apoi se culcă pentru a visa. Sarî Saltuk îi apare sultanului purtând un turban verde și o barbă aurie, ce frumos! Îi urează bun venit și prevestește că va cuceri fără luptă Chilia și Cetatea Albă, apoi îi cere să-l salveze din grămada de gunoi. Trezit din somn, Baiazid, cu rezerva de rigoare, îi cere vizirului său să-și scrie visul și face și el la fel. Apoi cei doi confruntă cele două bucățele de hârtie și constată că au avut același vis. Baiazid este sfătuit să construiască acolo un mare lăcaș de cult. După îndepărtarea gunoaielor, Baiazid al II lea găsește un cufăr din marmură pe care scria: ”acest mormânt este al lui Saltuk Bay Mehemmed Gazî. Deasupra cufărului, Baiazid poruncește să se construiască un mausoleu cu cupolă, iar în vecinătate un han, o școală coranică, un caravanserai, un bazar și o cantină pentru săraci.
2. Altă legendă spune că în codrii Babadagului trăia un cioban, Koyun Baba (tatăl oilor), care își păștea oile în valea unde astăzi se află orașul. El a observat că atunci când trecea cu oile printr-un loc ce semăna cu un mormânt, turma se despărțea în două și ocolea acel loc. În credința turcească există credința că oile nu calcă niciodată peste un loc sfânt, așa că a dedus că acolo se află mormântul lui Sarî Saltuk Baba, cel care fusese ucis în război.

Pentru că ambele versiuni ni se par pertinente, credem că sunt adevărate.

Am ajuns înapoi la Constanța, pe la patru după masă, morți de foame. Am mâncat pizza și papanași la Maya Bakery (puneți GPS-ul și nu vă speriați, nu e la stradă). Foarte bune. Recomandăm!

Cărarea Instagramabilă vedere către Lacul Babadag, detaliu

Lacul Razim și Landa Mlăștinoasă; Tărâmul de Miazăzi sau Ținutul Împăratului Roz

Vedere către Tărâmul de Miazăzi

Bastionul cu arcada dublă

Cărarea către zidurile de sud ale Cetății Ibida

Zidurile de incintă; Ținutul Îndepărtat care nu apare decât sporadic în mențiunile despre Împăratul Roz

Arheologii în câmp deschis, la 40º 

 

Cetatea Ibida, zidurile de incintă

Amfora care arăta că ceva s-a petrecut

Primul reper, Casa de Piatră fără acoperiș

Al doilea reper, Gardul nesfârșit de piatră

 

Geamia Ali Gazî Pașa, Babadag

Geamia Ali Gazî Pașa, Babadag – interior

Ismail